La ora 7 am plecat cu Andreea din Bucuresti, urmand sa-l luam pe Radu din Buzau. Pe la ora 8 au plecat din Rm.Valcea Adina si Roland pentru a ne intalni toti in Piatra Craiului la Plaiu Foii. Am dat pana la urma de casa lui Radu si a trecut el la volan de aici. Ne-am oprit la herghelia Cislau, unde eu nu mai fusesem de vreo 3 ani. Am revazut armasarii pur sange englez pe care ii stiam, numai doi dintre ei fiind inlocuiti de altii mai tineri. Am trecut si de partea cealalta a drumului, la dresaj, sa vedem ce mai e si pe acolo.
      Am pornit din nou la drum. Cand eram in zona barajului Siriu, Adina ne-a anuntat ca ei deja ajunsesera in Zarnesti. Le-am zis sa nu ne mai astepte si se plece pe munte fara noi, ca urma sa mai intarziem cel putin 2 ore. In Brasov am oprit sa facem cumparaturile de la Carrfour si apoi dintr-o piata. Am ajuns si noi in cele din urma la destinatie si am parcat langa masina lui Roland, la un Km de Plaiu Foii, langa parau.
      In traseu era cam tarziu sa mai mergem. Am mers pe un deal de langa parau sa cautam un loc mai bun de cort, pe acolo trecand foarte des animalele de la stanile din jur si erau multe balegi. Sus era totusi o mica panta. Am mancat pe deal si am adus lemne de foc. Pana la urma ne-am hotarat sa campam tot langa rau. Am instalat corturile si am facut focul. Se intunecase si Adina si Roland nu mai veneau din traseu.
      In cele din urma au venit si ei pe la ora 21. Ne-au povestit ca de la Spirlea au luat-o spre Cerdacul Stanciului, iar inainte de Marele Grohotis au facut vreo doua ore catarare. Au intalnit in traseu flori de colt si cateva capre negre. Au vizitat Cerdacul Stanciului apoi s-au intors pe acelasi traseu.
      La focul de tabara am facut un gratar, am baut bere si am cantat. Am stabilit ca la 8 dimineata sa plecam pe Canionul Cioranga Mare, un traseu de catarare care necesita folosirea corzii. Radu il mai facuse cu 14 ani in urma. Noaptea a plouat si am renuntat la ideea de a pleca pe traseul ala periculos asa ca ne-am trezit dupa ora 9. Dar dupa ce am mancat am pus problema ce traseu facem. Si dupa ce Radu a zis ca se poate face traseul ala si in conditiile astea am pornit la drum calculand ca o sa facem un traseu 8-9 ore pana sa ajungem inapoi la corturi.
      Nu am nimerit din prima intrarea spre Padina lui Calinet asa ca am pierdut o jumatate de ora mergand prin desisuri cautand valea respectiva. Am ajuns la izvorul din apropierea stancilor si am umplut doua sticle cu apa, aici fiind ultima sursa de apa. De aici panta a devenit brusc foarte abrupta si in unele locuri periculoasa. Si urma sa fie si mai periculoasa spre nelinistea lui Roland in special. Am ajuns la Refuguil Sperantei aflat la 1570 m si am mancat cateva dulciuri. Dupa 20 de minute de la refugiu am dat si de intrarea in Canionul Cioranga Mare. De aici incepea cu adevarat greul.
      Inca de la prima saritoare am pierdut foarte mult timp. Peretele stang al canionului era foarte umed. Am trecut coarda printr-o mica fereastra din spatele saritorii pentru a face asigurarea. Apoi Radu a urcat primul in contrapriza, cu spatele pe peretele umed. A urmat apoi Adina si Roland. Am urcat si rucsacii si bocancii. Toti aveam hamuri si papuci de catarare, cu exceptia Andreei care folosea papucii Adinei. A urcat apoi Andreea si in final am urcat si eu. Ne-a luat o cel putin o jumatate de ora pentru a urca 3 metri.
      Apoi a urmat o saritoare mai putin dificila dar putin riscanta. De data asta Radu a urcat neasigurat. I-am aruncat coarda sa faca el asigurarea. Si apoi am urcat in aceeasi ordine: Adina, Roland, Andreea si eu. Apoi a urmat marea incercare: o saritoare de vreo 15-20 metri. Cred ca avea gradul 7. Radu a urcat cap de coarda, inaintand greu si datorita umezelii stancii. La capatul saritorii a fost nevoit sa bata si pitoane. Eu m-am atarnat in ham la un capat al corzii formand o "balustrada", iar Radu facea asigurarea de sus cu cealalta parte a corzii.
      Adina si Roland au urcat cu mare efort avand si rucsacii in spate, tinandu-se de balustrada. Cadeau frecvent pietre asa ca eram mereu foarte atent sus si faceam tot felul de eschive, neavand nici casca la noi. Se pierdea cel putin 15 minute la fiecare urcare. Pana la urma am trimis si celelalte bagaje sus pe coarda, dar se cam blocau in buza saritorii si Radu le recupera cu greutate. A urcat si Andreea folosind mai putin balustrada. Eu, fiind ultimul, nu mai aveam balustrada, asa ca am facut catarare, tinandu-ma totusi de pitoane cand aveam ocazia. Am recuperat buclele si am ajuns sus cu ceva efort. Saritoarea asta ne-a luat mai mult de o ora jumatate. Radu a lasat in stanca pitonul batut si am mers la baza urmatoarei saritori.
      Trecuse de 19 asa ca nu mai aveam cum sa ne intoarcem pe lumina in tabara. S-a pus problema retragerii dar ne-am hotarat pana la urma sa continuam si sa dormim eventual la refugiul din Vf. Ascutit sau la cabana Curmatura.
      Urmatoarea saritoare era destul de lunga, nu foarte inclinata, dar umezeala stancii o facea periculoasa. Radu a pornit din nou fara asigurare, inaintand foarte prudent si gasind cu greutate un loc unde sa faca asigurarea, din nou folosind pitoanele lui. De jos noi nu il vedeam. De data asta am urcat toti cu rucascii in spate caci nu mai aveam mult timp pana la lasarea intunericului. Se facea din ce in ce mai frig, cei ce asteptau jos suferind de asta cel mai mult. In ordinea cunoscuta am urcat si saritoarea asta, trecerea ei luandu-ne si ea vreo ora.
      A urmat si ultima saritoare, care, desi era cea mai scurta, era cea mai dificila pentru cel care urca primul, prizele de mana si picior aproape lipsind, trebuind trecuta mai mult la aderenta, si, in plus, in partea din stanga stanca era foarte umeda. Cred ca putea fi cotat cu 8- pasul respectiv. Totusi Radu s-a descurcat si de data asta. Imediat dupa ce a urcat a inceput sa picure si se lasa si intunericul. Radu a improvizat o asigurare dupa un colt de stanca. Am urcat eu al doilea pentru a-i tage la nevoie pe ceilalti. Si eu m-am tinut bine de coarda la urcare. Au urcat apoi si ceilalti, tinandu-se de coarda si trasi in sus din cand in cand.
      A inceput sa ploua dar picaturile nu erau asa dense. De aici panta a devenit ceva mai domoala, de vreo 50-70 de grade. Radu a luat-o inainte nemaivazandu-se la un moment dat. Andreea a luat-o putin in fata. Adina s-a lovit la genunghiul cu probleme si o durea ingrozitor, nemaiputand sa puna piciorul stang jos. A intrat si putin in panica. Noi am incercat s-o linistim. Roland a urcat putin in dreptul Aninei iar eu eram dedesupt. L-am strigat pe Radu sa arunce o coarda sa poata urca Adina. S-a intunecat de-a binelea si eu am aprins frontala. Era singura lumina la 4 oameni, Radu aprinzand-o mai devreme dar era la cateva zeci de metri mai sus de noi.
      Am stat acolo vreo 10 minute in pozitii incomode pana sa vina coarda. Radu a inadit coarda lui de 50 m cu a noastra de 12 m ca nu stia sigur daca ajunge pana la noi. A fost de ajuns a lui pana la urma. Adina a urcat tragandu-se de coarda, ajungand sus aproape plangand de durere. Intre timp si-a gasit si Roland o pozitie mai comoda, trecand prin ceva emotii. A urmat urcarea lui. Eu cu Andreea am urcat undeva mai in dreapta langa perete. La un moment dat s-a desprin o piatra la alunecarea lui Roland. Eu, auzind-o venind, am sarit imediat langa perete dar piatra m-a lovit in dreptul genunchiului stang. Ma durut tare pe moment si am cerut si eu coarda. In conditii de lumina si fara umezeala era un traseu obisnuit de urcare abrupta, dar acum il facea foarte riscant. A inceput sa urce si Andreea. Am auzit din nou o piatra. Am fost inspirat sa ma lipesc de stanca si piatra, nu prea mare de data asta, a cazut pe rucsac. Mi-a mai trecut durerea de picior pana a venit coarda inapoi si am urcat destul de usor.
      Ploaia s-a oprit intre timp. Am ajuns la Braul de Sus. Am luat-o direct in sus sa intram in creasta. Am gasit o poteca marcata cu momai care ne-a scos in apropiere de Timbalul Mare. Era trecut de 23 cand am ajuns in creasta. Am ajuns la refugiul de la Vf. Ascutit in care 4 persoane dormeau. Am mancat in intersectia cu cabana Curmatura si ne-am hotarat sa pornim catre ea. Daca stiam dinainte cum era drumul n-as mai fi coborat. Am facut doua ore jumate pana la cabana, exact cat scria pe indicator. Coborarea a fost destul de abrupta poteca fiind acoperita de bolovani. Pe final eram foarte obositi si ne opream destul de des. Parca ne venea sa dormim acolo in poteca. Si in sfarsit s-a terminat traseul asta de 15 ore, un record pentru mine si pentru altii.
      Ajunsi la Curmatura la 2.30 nu am gasit pe nimeni treaz in afara de o pisica, asa ca ne-am instalat in sala de mese. Ne-am pus toti sa dormim pe banci. Nu aveam saci de dormit asa ca fiecare s-a acoperit cu ce haine avea. N-am mai suportat sa stau pe banca, asa ca m-am suit sa dorm pe o masa. Fiind vara, nu era prea frig. Roland dormea cu spatele lipit de un perete mai cald, pisica incalzea picioarele Adinei, numai Andreea si Radu au suferit ceva de frig fiind langa peretele exterior al cabanei. Mai spre dimineata a inceput sa se lase racoarea asa ca Andreea si-a luat inima in dinti si a plecat prin cabana sa caute niste paturi. S-a inteles cu o turista in engleza si a obtinut 3 paturi. Andreea, Radu si Adina s-au acoperit cu ele.
      Dimineata ne-a trezit cabanierul pe la 7. Am baut niste ceaiuri, cafele si am mancat o omleta, dupa care am plecat spre Zarnesti. De data asta poteca a fost buna la coborare scapand de bolovanii aia insuportabili. Pe drum am intalnit si o turma de oi pe care am depasit-o cu greutate. La intrarea in Zarnesti ne-am oprit sa bem o bere. Am intrat apoi pe drumul spre Plaiu Foii care se facea in vreo 2 ore pe jos. Ne-a luat o caruta vreo 2-3 Km, dupa care am mers tot pe jos. Eram cam somorosi si obositi ca n-am avut parte de un somn prea bun la Curmatura. In ultimii 2 Km deabia ne mai tineam pe picioare. Eu am luat-o inainte ca eram nerabdator sa ajung la cort sa pot dormi si eu ca lumea.
      Ma gandeam daca ma gasim cortul sau daca mai e ceva in el dupa cat am lipsit. De la o suta de metri am vazut ca mai este cortul, dar cand m-am mai apropiat am vazut ca usa portbagajului masinii lui Roland era ridicata. Sa vezi ca am ramas fara lucruri. Dar surprinzator nimic nu lipsea din el. Cand au venit ceilalti ne-am minunat cu totii cum e posibil una ca asta, iar Roland chiar nu m-a crezut la inceput ca l-am gasit ridicat.
      Andreea cu Radu au montat din nou cortul sa nu plece asa obosisi acasa. N-am bagat cu totii la somn. N-am trezit pe la ora 18, iar cei doi au plecat spre Bucuresti. Eu cu Roland am fost in deal sa mai luam niste lemne. Urcarea ni s-a parut foarte grea de data asta. Am facut focul dar, dupa lasarea intunericului, am fost nevoiti sa mergem la culcare alungati de ploaie.
      Dimineata, Adina a zis ca ea nu mai merge in traseu sa nu-si mai forteze genunchiul, asa ca eu am plecat cu Roland sa facem Anghelidele sau o parte din ele si sa coboram eventual pe lanturi. Am luat-o spre Spirlea si am intrat pe prima vale in stanga, vale pe care imi aminteam eu ca ar fi Anghelidele. Aveam harta dar nu se specifica pe ea care ar fi traseul acela, asa ca mergeam dupa cum imi aminteam eu, caci eu mai fusesem in urma cu 5-6 ani. Am mers pe paraul Vladusca, tinand mereu dreapta sa nu apucam cumva pe Cioranguta cara duce in alta parte. Am recunoscut pe harta confluenta si am luat-o in continuare pe Vladusca.
      La un moment dat a aparut si un marcaj cu cruce rosie care ducea sus, inspre stanga. Au aparut si momaile pe traseu. Am ajuns la Braul de Mijloc. Am luat-o in sus pe o vale cu grohotis, apoi am ocolit-o pe stanga pe langa niste stanci. Am ajuns langa peretele principal si am luat-o la dreapta. De aici am trecut si de cateva portiuni de catarare, nu prea dificila insa. Se vedea de acolo Plaiu Foii, iar mai sus Spirlea. Dar in acelasi timp cobora si o ceata nu prea densa. Am trecut pe langa Degetul lui Calinet si am urcat prin canionul de vreo 50 de metri de langa el. Ceata devenea din ce in ce mai deasa. Dupa inca 10 minute de urcare am zis ca ar fi mai bine sa ne intoarcem.
      Am coborat pe acelasi drum pana la Braul de Mijloc unde nu mai era ceata. Si ca sa nu ajungem prea devreme la corturi, am zis sa trecem si pe la Spirlea. Am pornit pe Braul de Mijloc care nu era deloc marcat si pierdeam mereu poteca. Am urcat putin pe drumul care ducea la Vf. La Om, dupa care am coborat continuand drumul pe brau. Nu dupa mult timp poteca nu se mai distingea si am luat-o la intamplare pe curba de nivel. A inceput si ploaia intre timp. Inaintam cu greutate trecand printre brazii densi, peste copacii culcati la pamant si din cand in cand pe niste poteci care se pierdeau iar.
      La un moment dat am crezut ca am trecut de muchia care ducea la Spirlea si am hotarat sa o luam direct la vale. Dupa vreo 10 minute am ajuns la izvorul de sub Spirlea. De acolo am luat-o mai mult in fuga spre corturi. Am gasit-o pe Adina in cort. Spunea ca acolo plouase dupa jumatate de ora dupa ce plecasem noi. Am strans corturile si am pornit spre casa. Am trecut pe la Codlea sa recuperam carnetul pe care il uitase Roland cu doua luni in urma. Si imediat dupa ce am plecat de acolo Roland a fost amendat pentru viteza. Am oprit si in Fagaras sa mancam o pizza dupa care am continuat drumul spre casa.      

Stefan Tembea